Anti-valorile: Toleranta

Continuare la primul articol din seria Anti-valorile scrisa de Viorel Ciubotaru.

sursa mdn.md

O anti-valoare deosebită este şi aşa-numita „toleranţă”. Este o anti-valoare extrem de importantă, deoarece ea are rolul şi de anti-valoare instrumentală. Înţeleg că asemenea afirmaţii privind toleranţa îi scandalizează, la sigur, pe foarte mulţi. Însă, aici se are în vedere nu sensul general al acestui cuvînt cum este el definit în dicţionarele generale de limbă – român, englez, francez, italian sau altă limbă europeană. Aici avem în vedere sensul termenului juridic aşa cum este el definit în dreptul internaţional, aşa cum el este definit şi înţeles în documentele, hotărîrile şi directivele organismelor ONU, UE şi SUA, precum şi în legislaţia RM.
Sensul termenului juridic de toleranţă a fost stabilit în Declaraţia privind Principiile Toleranţei care a fost adoptată pe data de 16 noiembrie 1995 de către Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO). Articolul 1 al acestei Declaraţii – numit emfatic „Sensul Toleranţei” – defineşte cu exactitate ce trebuie să înţelegem noi, supuşii societăţilor guvernate de regimuri democratice, prin toleranţă:

1.1. Toleranţa înseamnă respectul, acceptarea şi aprecierea bogatei diversităţi a culturilor lumii noastre, a formelor de expresie şi a felurilor de a fi om. […] Toleranţa nu este numai o datorie morală, dar şi o cerinţă politică şi juridică.

1.2. […] Toleranţa este, înainte de toate, o atitudine activă dictată de recunoaşterea drepturilor universale ale omului şi a libertăţilor fundamentale ale altora. […] Toleranţa trebuie exercitată de către invidizi, grupuri şi state.
1.3. […] Toleranţa implică respingerea dogmatismului şi a absolutismului şi afirmă standardele stabilite în instrumentele internaţionale de drepturi ale omului.
1.4. … [Toleranţa] înseamnă, de asemenea, că viziunile unora nu pot fi impuse altora.
Spre deosebire de dreptul internaţional, DEXI defineşte cuvîntul toleranță aşa: „Faptul de a tolera, îngăduinţă, indulgenţă.” A tolera = „a îngădui, a permite, a trece cu vederea.” Renumitul dicţionar explicativ britanic Scribner-Bantam defineşte conceptul de toleranţă prin faptul de a fi tolerant, iar a fi tolerant înseamnă: „persoană doritoare sau predispusă să suporte, să permită viziunile sau practicile altora pe care ea nu le aprobă.” Le Petit Robert zice astfel despre ce înseamnă a tolera: „a lăsa un lucru să se producă pe care avem dreptul sau posibilitatea să-l împiedicăm să se producă; a trata cu indulgenţă / îngăduinţă un lucru pe care nu îl aprobăm şi pe care am putea să-l blamăm (să-l osîndim); a suferi cu răbdare ceva scîrbos, nedrept.”
Prin urmare, constatăm un fapt uluitor, demn doar de newspeak-ul lui Orwell din faimosul şi realistul său roman despre apogeul democraţiei – „1984”: UNESCO, folosind forma sonoră a unui cuvînt din limbajul obişnuit, îi inversează sensul într-un mod cu totul pervers:
(1) ceea ce este înţeles şi acceptat de oameni ca un drept individual, la discreţia omului concret, UNESCO ridică la nivel de obligaţie generală, universală, impusă prin forţa legii, a puterii de stat şi pasibil de osîndire publică (aşa e cînd cineva nu îşi onorează vreo datorie morală), obligaţie care trebuie exercitată de către toţi – de la individ la statele întregii lumi;
(2) ceea ce era vrednic de blamat, de dezaprobat, scîrbos şi nedrept devine, prin decizia UNESCO, nu numai vrednic, dar şi obligatoriu pentru a fi respectat, acceptat şi apreciat.
Interpretările juridice şi politice ale toleranţei sînt impuse chiar de Decizia UNESCO: „Toleranţa nu este numai o datorie morală, dar şi o cerinţă politică şi juridică. …”
Adică, dacă eu nu tolerez în spaţiul public sau la mine în casă forme de expresii proprii felului de a fi om al unor puşcăriaşi, homosexuali, românofobi, antiortodocşi care hulesc Sfînta Treime, icoanele, pe Maica Domnului, pe Hristos-Dumnezeu, atunci eu, potrivit definiţiei toleranţei, sînt un amoral şi faţă de mine trebuiesc aplicate cerinţe juridice şi politice.
Dacă sînt amoral, atunci sînt supus oprobriului public, orice năimit al presei „libere, independente, echidistante, corecte şi imparţiale” este în drept să mă plefturească public, să-mi batjocorească identitatea de creştin.
Ba mai mult chiar: faţă de mine pot fi aplicate „cerinţe juridice” care pot fi atît administative, cît şi penale. La fel, pot fi aplicate şi „cerinţe politice”, ceea ce presupune suprimarea drepturilor mele cetăţeneşti. Dar nu numai ale mele, ci ale oricăror şi oricîţi, bunăoară, creştini, chiar dacă aceştia ar fi o ţară: doar RM a semnat, ca membru al ONU, ca ţară, acea definiţie a toleranţei.
UNESCO ne impune să fim activi în promovarea toleranţei în sensul Declaraţiei ei. Acest activism al nostru este „dictat”, „înainte de toate”, de recunoaşterea de către noi a … libertăţilor altora. Adică, activismul nostru civic nu trebuieşte dictat de nevoia de a ne apăra drepturile, de a ne promova interesele, ci de nevoia noastră de a apăra şi promova libertăţile, drepturile, interesele altora. Interesele altora sînt „înainte de toate”, deci interesele altora sînt puse de UNESCO şi înaintea intereselor noastre.
Cine sînt „noi” şi cine sînt „alţii” pentru fiecare ţară semnatară? Cui îi impune UNESCO cerinţa juridică şi politică, precum şi datoria morală de a respecta, a accepta şi a aprecia felurile altora de a fi om?
Evident, această cerinţă se adresează majorităţii populaţiei fiecărei ţări semnatare. Doar majoritatea este cea care are dreptul şi posibilitatea de a împiedica anumite lucruri nedrepte, scîrboase, demne de dezaprobat şi de osîndit. Minoritatea nu are nici dreptul, nici posibilitatea, nici puterea, de a împiedica majoritatea să-şi manifeste felul ei de a fi om. Anume sistemul democratic clasic, spre deosebire radicală, chiar ontologică, de cel actual, post-modern, vorbeşte despre puterea poporului, a votului majorităţii. Sistemul neo-democratic, post-modern, spre deosebire de cel clasic, vorbeşte despre drepturile minorităţilor, chiar despre supremaţia – „înainte de toate” – a drepturilor minorităţilor asupra drepturilor majorităţii.

 

Majoritatea este, prin definiţie, una, singură, unică (50%+1 vot), pe cînd minorităţile pot fi plurale, mai multe în raport cu majoritatea unică. Rezultă că mai multe minorităţi, chiar şi o singură minoritate, îi poate dicta majorităţii tocmai sub pretextul şi în virtutea caracterului ei minoritar. Astfel, prin toleranţa definită de UNESCO se impune în ţările semnatare dictatura, supremaţia valorilor, a drepturilor minorităţilor (principial netradiţionale) asupra drepturilor majorităţii (principial tradiţională).
Prin această Declaraţie acest drept şi această posibilitate a majorităţii – de a împiedica lucrurile blamabile, dezaprobabile – i se ia şi se înmînează – juridic şi politic – minorităţilor. Căror minorităţi? Celor naţionale? Celor etnice? Celor etnoculturale? Celor etnografice? Nicidecum. Celor netradiţionale, în primul rînd celor religioase şi celor sexuale.
Majoritatea, chiar prin faptul însuşi al majorităţii ei, nu poate fi decît tradiţională. Cel puţin încă mai poate fi, căci, în cazul proliferării toleranţei a la UNESCO, „majoritatea” va fi formată de un conglomerat de „netradiţionalisme”. Minorităţile, în schimb, nu cele tradiţionale, ci cele care cer să fie „tolerate” în spiritul definiţiei UNESCO, adică cele paraşutate de pe aiurea sau „generate” artificial în mijlocul culturii-gazdă tradiţionale, sînt, prin definiţie, ontologic netradiţionale pentru societatea-gazdă.
Societatea post-modernă impune şi asigură generarea a tot mai multe subculturi în opoziţie cu cultura identitară a majorităţii, cu valorile ei morale, spirituale. Unele subculturi se sting în cîţiva ani, altele durează două-trei generaţii (subcultura hippy, beat, rock), iar altele pot persista mai mult (homosexualitatea, sectarismul), fiind întreţinute artificial. Orice subcultură nou-apărută, generată din eprubeta post-modernismului, ar muri îndată fiind lăsată de capul ei în mediul culturii majorităţii. Orice cultură nou-apărută, mai ales din eprubetele tehnologiilor socio-comunicaţionale, este însuşită doar de un număr minuscul de indivizi instabili cultural, deci şi psihosocial, ceea ce le impune lor caracterul de fi minoritar.
Dacă aceşti indivizi nu ar constitui nişte abateri de la etalonul de a fi om al societăţii în care ei trăiesc, atunci ei nu ar avea nevoie de subculturi, ci ar însuşi cultura lor, cea a majorităţii, precum şi, dacă este cazul, pe cea a minorităţii lor etnoculturale, acest din urmă fel de cultură este, prin definiţie, una tradiţională. Tocmai instabilitatea lor culturală, psihosocială, deseori, chiar şi cea psihică, îi împinge la însuşirea unor forme şi feluri de a fi om care ar justifica abaterile lor, le-ar conferi o „legitimitate” morală, psihică, psihosocială, socială şi, mai apoi, una politică. Prin însăşi „geneza” acestor subculturi şi a purtătorilor lor ei nu pot fi decît minoritari. Doar nu poate o majoritate să devină instantaneu, dintr-o dată, instabilă cultural, psihosocial şi psihic.
Cum să asiguri atunci întreţinerea artificială a existenţei unei culturi marginale, minoritare prin definiţie? Toleranţa în sensul UNESCO este instrumentul de căpătîi care are principala menire de a îngrădi abaterile culturale şi cele psihosociale ale minorităţilor (repet, esenţial ale celor netradiţionale pentru ţara dată) de sancţiunile majorităţii care nu vrea „să sufere, cu răbdare, îngăduind lucrurile vrednice de dezaprobare şi de osîndă, nedrepte şi scîrboase” pe care le fac minoritarii dezaxaţi sub aspect socio-cultural şi psihosocial, care, prin promovarea drepturilor lor (ale altora în raport cu majoritarii) – prozelitismul lor, expansionismul şi exhibiţionismul lor – pun în pericol existenţa însăşi a majorităţii.
Astfel, toleranţa are funcţia de bîtă pusă în mîna exclusiv a minorităţilor netradiţionale pentru societatea dată a fiecărei ţări semnatare, ca ele să ciomăgească majoritatea, impunîndu-i respectul, acceptarea şi aprecierea faţă de abaterile sale subculturale şi psihosociale.
Prin urmare, potrivit definiţiei UNESCO a toleranţei, majoritatea are datoria morală, juridică şi politică să respecte, să accepte şi să aprecieze printr-o atitudine activă libertăţile minorităţilor, recunoscîndu-le şi asigurîndu-le supremaţia valorilor lor faţă de propriile valori şi drepturi, chiar dacă aceste libertăţi ale minorităţii sînt folosite de minoritate pentru a-şi impune felul de a fi om care este inacceptabil şi chiar blamabil pentru majoritate.
În felul acesta, majorităţii i se refuză orice drept şi posibilitate de a se apăra de orice fel de presiuni, atacuri, agresiuni informaţionale, subculturale, civice, politice din partea oricărei minorităţi netradiţionale, i se impune capitularea morală, spirituală, culturală, socială, civică, politică. Majoritatea devine un semihoit, paralizat de toleranţa sa şi de supremaţia libertăţilor minoritarilor netradiţionali, un organism intrat în descompunere, incapabil să-şi menţină existenţa, perpetuarea. Toleranţa devine paralizantul majorităţii, dezlănţuind, totodată, exuberanţa distructivă a minorităţii, aceasta nemaifiind stăvilită de respectul pe care i-l reclama majoritatea-gazdă pentru sine prin faptul însuşi al existenţei ei.
Perversiunile de răstălmăcire în spiritul UNESCO a termenului obişnuit de toleranţă nu se epuizează aici. Iată încă o mostră de răstălmăcire dintre cele mai perverse: „Toleranţa nu înseamnă numai recunoaşterea faptului existenţei „Celuilalt”. Toleranţa înseamnă posibilitatea oferită „Celuilalt” de a se simţi confortabil în orice societate-gazdă (care îl găzduieşte, în care el vine). De exemplu, toleranţa faţă de invalizi…”
Astfel, potrivit acestor teoreticieni ai toleranţei, băştinaşii, găzduitorii unei minorităţi netradiţionale, apărută peste noapte printre majoritarii purtători ai unei culturi tradiţionale, sînt obligaţi – moral, juridic şi politic – nu numai să recunoască existenţa „celuilalt”, ci şi să-i creeze toate condiţiile ca aceşti nou-veniţi să se simtă confortabil, „ca la ei acasă”, în societatea-gazdă. Iar ca să ne amorţească mintea, ni se serveşte povestea cu „invalizii”, de parcă în cazul acestora societăţile tradiţionale nu ar da dovadă de compasiune, întrajutorare, dragoste şi înţelegere, ci i-ar supune unor prigoane, expulzări etc.
Este evident că toleranţa în spiritul UNESCO nu îi are în vedere cîtuşi de puţin pe invalizi, ci tocmai pe purtătorii unor subculturi netradiţionale cum ar fi homosexualii, sectarii şi orice fel de alogeni – în special de tip confesional, – căci invalizii sînt tocmai purtătorii unor culturi tradiţionale, ale poporului din care ei fac parte inalienabilă (ştim că şi Stefan cel Mare şi Sfînt, în urma rănirii sale în gleznă la asediul Chiliei, a rămas invalid de un picior pînă la moarte, rănire din care, potrivit unor opinii expuse de cronicar, i s-a tras şi moartea).
Toleranţa, în sensul discutat, este declarată ca obligatorie atît pentru fiecare om în parte, cît şi pentru grupuri sau chiar state întregi. Toleranţa trebuieşte exercitată, adică ea este obligatorie să fie practicată la toate nivelurile de existenţă a omului şi a societăţii: „Toleranţa trebuie exercitată de către indivizi, grupuri şi state.”
Practicarea implică un mod de viaţă conform valorilor practicate. Toleranţa UNESCOiană este impusă prin forţa legii şi a puterii de stat ca mod de viaţă pentru orice cetăţean, pentru instituţiile societăţii – familie, întreprindere, localitate, şcoală, Biserică, organe de stat etc. Toate formele de activitate umană – petrecerile, înmormîntările, munca, creaţia, odihna, prietenia etc. – trebuie să fie îmbibate, năclăite de toleranţă, căci altfel ele sînt tratate drept amorale şi ilegale, contravenţional sau penal, precum şi periculoase politic. Adică, aceste instituţii sociale trebuie să fie ori tolerante, ori să nu existe.
De aici vine marea ticăloşie promovată la nivel legislativ în UE şi alte cîteva ţări din civilizaţia apuseană (bunăoară, Canada) care se numeşte „homofobie”. Dacă vreun cetăţean îşi exprimă public (inclusiv într-un cadru privat) nu că dezaprobarea homosexualităţii, ci chiar simpla neacceptare a ei ca ceva plăcut, just, atunci el este pedepsit de la amendă pînă la ani de puşcărie. Cetăţeanul trebuie să fie ori tolerant (faţă de subculturile minorităţilor netradiţionale), ori să nu existe ca cetăţean, adică să fie închis, exclus din societatea tolerantă.
Toleranţa este intolerantă, astfel, prin definiţia ei adoptată de UNESCO. Mai exact, majorităţii i se impune toleranţa faţă de minoritarii netradiţionali, iar aceştia au tot dreptul să fie intoleranţi cu majoritatea tradiţională, reducînd-o ori la tăcere, ori la dispariţie prin puşcării. Practic, avem de a face cu dictatura minoritarilor netradiţionali, adică a persoanelor afectate de grave abateri culturale, psihosociale şi, uneori, psihice, asupra majorităţii unei ţări.
Astfel, orice popor îşi pierde dreptul la suveranitate, la autoguvernare, la independenţă, aceasta fiind subordonată dictaturii oricăror minoritari netradiţionali, adică confecţionaţi peste noapte. Nici o problemă a nici unui popor nu mai poate fi rezolvată dacă soluţia nu este acceptată de agresorii culturali căci, deh, ei vor ca orice soluţie să prevadă aplicarea „valorilor” lor netradiţionale (adică a anti-valorilor), deoarece în caz contrar ei au dreptul să învinuiască poporul majoritar de intoleranţă.
Prin urmare, toleranţa democratică reprezintă în practică lipsirea oricărui stat semnatar de suveranitate, precum şi a poporului majoritar al oricărei ţări de dreptul de a-şi decide soarta, adică, de aceeaşi suveranitate. Toleranţa democratică este antidemocratică (în sensul clasic al conceptului de democraţie) şi limitează pînă la abolire suveranitatea popoarelor şi a statelor care o exercită.
Este evident că o astfel de toleranţă, în răspăr cu toleranţa limbajului comun, este o anti-valoare şi ca orice anti-valoare este agresivă, exclusivistă, intolerantă, obraznică, totalitară.
* * *
Au fost prezentate pe scurt, chiar foarte scurt, două dintre cele mai promovate anti-valori – homosexualitatea şi toleranţa – şi au fost numite cîteva alte anti-valori din acelaşi set de anti-ideal. Anti-valorile, spre deosebire de valorile pozitive, cum sînt cele din Idealul Naţional, nu pot avea o existenţă independentă. Ele există, funcţionează numai şi numai în opoziţie cu valorile tradiţionale. Menirea lor este de a distruge din mentalitatea, din simţirea, din conştiinţa de sine a oamenilor orice urmă de valoare naţională.
În esenţă, scopul acestor anti-valori, al promovării lor, este nu numai de a desfiinţa un popor (sau ceea ce a mai rămas din el cum este cazul băştinaşilor RM), transformîndu-l în populaţie inconştientă de vreo valoare colectivă (nu comună, ci anume colectivă – vezi mai sus). Scopul lor este de a desfiinţa însăşi identitatea de om, de fiinţă cugetătoare şi conştientă de sine, de a dezumaniza ontologic omul. Un om cu o conştiinţă desfiinţată nu mai este liber, este un zombi.
Cine este în stare să promoveze anti-valori? Inclusiv acelea care au fost descrise succint mai sus? La sigur că nu persoane, nu oamenii care au o identitate de popor. Este vorba de indivizi cu chip de om, dar ontologic lipsiţi de sentimente umane, de doriri omeneşti, de morală, de răspundere în faţa societăţii, a semenilor, a generaţiilor viitoare, nemaivorbind de generaţiile trecute.
Pe cine vor aceştia să amăgească venind cu suita de bodygarzi la stindardul liturgic al Voievodului? Este vorba, în cel mai bun caz, de aventurieri – de afacerişti, cu mentalitate de pungaşi, de coţcari, de matrapazlîcari, de parveniţi. Iar a parveni, fără „ajutorul”, fără acordul unor sforari, fără sforile „compromiţătoare”, cu o mentalitate de coţcar, de trepăduş interlop, nu este posibil. E nevoie de o ghidare de îndeaproape. Şi ghidarea trebuie făcută cel puţin o dată pe zi. Inclusiv la nivel de împingere – în legislaţie şi prin legislaţie – a anti-valorilor etnocidale.
Clasa politică este consolidată nu pur şi simplu în jurul unor valori străine de Idealul Naţional al poporului nostru. Ea este consolidată în jurul anti-valorilor. Ea împărtăşeşte un anti-ideal. Ea este, astfel, opusul ontologic al poporului nostru. Ea este moartea noastră. Dacă nu scăpăm de ea sau, mai bine zis, de sistemul care permanent o generează și regenerează.
Viorel CIUBOTARU

About Idei pentru Viaţă

Sunt o persoana interesata de lucruri durabile, cel mai adesea realizate de oameni simpli, sau idei tot atat de simple dar in acelasi moment geniale. Consider ca Omul are acces la resurse, oportunitati si informatii, care nu le poate folosi. Imi pare rau ca astazi cei mai multi au drept scop banii. Aici mi-as dori sa ne invatam a trai altfel, a trai frumos din ceea ce avem, sa devenim mici creatori din marii consumatori care suntem la moment.
Gallery | This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s